Furtuni personale

01.04.2015. | Alexandra Dima

Am văzut montarea lui Oskaras Koršunovas, „Miranda”, de două ori:o dată în 2014, la Craiova, și, mai recent, în cadrul Festivalului Internațional Reflex. Mi-am dat seama, după ultima vizionare, că nicio altă producție nu mi-a revelat cu atâta intensitate fragilitatea/maleabilitatea conștiinței mele de spectator – fiindcă cele două experiențe teatrale, chiar dacă s-au constituit în jurul aceleiași montări, sunt, în realitate, de o asimetrie care mă surprinde.Nu o să repet, acum, banalități despre natura efemeră a teatrului, despre unicitatea fiecărei reprezentații sau, mai rău, despre nestatornicia umană.Iată o explicație mult mai concret-prozaică pentru această sciziune perceptivă:prima dată am ocupat un loc în fundul sălii și am avut, drept urmare, o perspectivă de ansamblu asupra scenei; spațiul de joc, amenajat pe o platformă înălțată, mi s-a părut, atunci, îndepărtat, ca o enclavă sau ca o micro-lume, pe care o întrezăream (indecent) prin gaura cheii. La Sfîntu Gheorghe, pe de altă parte, am stat chiar în rândul din față, la mică (și inconfortabilă) distanță de actorii lituanieni și de minuțiosul decor ce reproduce, în detaliu, sufrageria unui apartament socialist. Inevitabil, mi s-a schimbat raportarea la întregul concept dramatic. Și l-am înțeles, poate, într-un mod mai intim.

Scenografia lui Dainius Liskevicius, plurisemantică, de un realism înșelător, este în așa fel construită, încât, dacă o privești din mai multe puncte diferite,o (re)descoperi de fiecare dată cu o inexplicabilă, mereu înnoită, tulburare. Peste camera mică, ticsită de cărți și dezordonată, plutește, parcă, un văl de praf. Atmosfera dinăuntrul ei are ceva înnecăcios și exasperant; obiectele, așezate claie peste grămadă, emană miasma stagnării și trădează micile istorii ale unor vieți compromise. Peste tot zac suveniredeteriorate, expuse ca blazoane ale trecutului plin de lupte și încrâncenări. Într-un asemenea cadru, de o frumusețe morboasă, se urzesc fine conexiuni cu „Furtuna” lui Shakespeare. Acest univers minuscul este și el, în felul lui, o insulă a lui Prospero: un loc enigmatic, izolat, care a rupt legaturile cu exteriorul.

Claustrat în spațiul îngust al propriei locuințe, un bărbat (Povilas Budrys) își îngrijește fiica bolnavă (Airida Gintautaite). Amândoi sunt, printr-o fatalitate, captivi, interdependenți. Astfel, ca strategie de supraviețuire, își creează debușee fictive în lumea personajelor shakespeariene și, uneori, dincolo de ea. Alcoolismul tatălui corupe, ocazional, această existență alternativă; îi dă, chiar, o dimensiune patologică.

Când delirul personajului masculin atinge paroxismul, lumini albe, intense și pulsatorii violentează privirea spectatorului într-un asemenea hal, încât ajung chiar să suspende receptarea (de multe ori am închis, disperată, ochii). Momentele în care interpreta Mirandei părăsește rolul tinerei cu handicap psihomotor și se transformă în Ariel, un duh de pe insulă, sunt și ele punctate vizual și sonor, deseori provocând, prin violența lor, anduranța celor din public. De fapt, transformările bruște ale atmosferei și plonjeurile repetate din realismul cotidianînlumea himerelor au darul de a-l dezorienta și, totodată, de a-l intriga pe privitor. Fiindcă, prin ele, ficțiunea străpunge țesătura greoaie a realității.

Jocul actorilor este, succesiv, tandru și brutal. Când am văzut prima dată spectacolul, aceste schimbări de ton mi s-au părut mai subtile. Acum, însă, ele s-au petrecut rapid, fără menajamente. Deseori m-am simțit bruscată, luată prin surprindere și zguduită estetic.

Chiar dacă prin apropierea mea fizică de spațiul de joc montarea pierde acea perfecțiune iluzorie, pe care ochiul n-o poate percepe decât de la distanță, ea câștigă, în același timp, mai multă forță. Spectacolul de la Sfîntu Gheorghe, jucat într-o sală de două ori mai mică decât cea din Craiova, a fost, din multe puncte de vedere, mai emoțional șimai epuizant (fizic și psihic). Situarea spectatorului în imediata vecinătate a personajelor a avut, cred eu, un efect important: cel dintâi s-a trezit în epicentrul furtunii, unde totul este mai strident și mai obositor. Iar emoțiile sale s-au intensificat până la un paroxism greu de îndurat, sleindu-l în cel mai bun sens al cuvântului.

sticker

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE TEATRU
18-30 MARTIE | 2015

Sfântu Gheorghe | Romania
14 15
16 17 18 19 20 21 22
23 24 25 26 27 28 29
30 31

Întâlnire spectatori-actori | Miranda

Miranda

Miranda